Capușele sunt paraziți hematofagi ce pot fi vectori pentru o multitudine de boli grave, atât la animale, cât și la om. În cazul animalelor de companie, câinii sunt mai expuși acestui pericol, în special din cauza contactului mai frecvent cu exteriorul, însă și pisicile sunt susceptibile de boală.
Cele mai frecvente boli transmise de căpușe sunt Babesioza, Anaplasmoza, Ehrlichioza, Boala Lyme, Hepatozoonoza.
Babesioza este o afecțiune potențial mortală, produsă de câte un protozoar hemoparazit intracelular (Babesia spp) ce infectează celulele roșii, atât la câine, cât și la pisică. Există mai multe subspecii de Babesia, cele mai frecvent diagnosticate fiind Babesia canis, Babesia vogeli, Babesia gibsoni, Babesia rossi.
În formele acute, boala debutează cu febră și apatie, lipsa poftei de mâncare și anemie ce poate evolua cu icter și hemoglobinurie (urina închisă la culoare, frecvent de culoarea cafelei). Cu o patogeneză complexă, parazitul poate determina și complicații renale, hepatice sau neurologice, probleme de coagulare sau apariția anemiei autoimune, toate acestea îngreunând procesul de vindecare. Există situații când evoluția este supraacută, cu șanse mici de supraviețuire. Netratată, afecțiunea este cel mai frecvent mortală, în foarte rare cazuri evoluând în formă cronică.
Suspiciunea se formulează pe baza semnelor clinice, însă instituirea tratamentului specific se va face după un examen de confirmare. În cele mai multe cazuri, parazitul se poate observa intracelular, la examinarea microscopică a frotiurilor colorate (MGG sau Diff- Quik). În situația în care nu se decelează la examenul microscopic, dar se păstrează suspiciunea, este indicat un examen PCR, metoda prin care se poate face și distincția cu certitudine între diferitele subspecii de Babesia, aspect important în abordarea tratamentului specific.
Anaplasmoza și Ehrlichioza carnivorelor domestice
Anaplasma phagocytophilum și Anaplasma platys, dar și Ehrlichia canis, ewngii sau chaffeensis, sunt cel mai frecvent diagnosticate ca agenți patogeni pentru aceste două boli. Sunt bacterii Gram-negative, din ordinul Ricketsiae, ce pot afecta mai frecvent câinele, dar și pisica. Pentru ca o capușă să transmită boala, ar trebui să rămână atașată de animal aproximativ 36 de ore. Frecvent Anaplasma spp poate coexsista cu alti patogeni sangvini.
Aceste bacterii afectează linii celulare diferite. Astfel, Anaplasma phagocytophilum se va regăsi în granulocite, iar Anaplasma platy afectează plachetele (trombocitopenia ciclică), pe când Ehrlichia se va observa în general ca infecție monocitară, mai frecvent la câine și doar foarte rar la pisică.
Semnele clinice includ febră, letargie, dureri articulare, anorexie, paloarea mucoaselor. Se mai pot constata semne oculare (uveite) sau vasculite, tulburări de coagulare sau chiar afecțiuni ale sistemului nervos central (meningite sau hemoragii cerebrale). Aceste infecții bacteriene pot fi o cauză pentru anemia mediată imun, regăsind așadar de cele mai multe ori valori scăzute ale hemtocritului și hemoglobinei la examenul hematologic.
Din punct de vedere citologic, se va constata neutrofilie cu indicele Arneth deviat spre dreapta (în cazul infecției acute cu A. phagocytophilum), uneori însoțită de leucocitoză, dar și anemie și trombocitopenie, însă există și tablou citologic dominat de leucopenie sau chiar pancitopenie în cazul infecțiilor cronice.
Biochimia serică va decela creșteri moderate ale enzimelor hepatice, uneori afectare renală, azotemie și hiperglobulinemie. Un aspect clinic important este faptul că aceste afecțiuni pot exista și în forme oculte, frecvent autolimitante, dar pot coexista și cu alte afecțiuni vectoriale, fapt ce crește riscul și gravitatea bolii.
Diagnosticul se pune prin observarea microscopică în frotiuri sangvine fixate și colorate, a morulelor formate de Anaplasma phagocytophilum sau Ehrlichia spp, însă absența lor nu infirmă boala, deoarece morulele nu sunt prezente în toate cazurile de boală. Mai mult, în cazul Anaplasma platys, aceasta poate fi mai greu observabilă microscopic, testarea PCR rămânând metoda cea mai sigură privind diagnosticul de certitudine pentru toate speciile de Anaplasma și Ehrlichia. Testarea serologică (determinarea prezenței anticorpilor) nu este utilă în fazele incipiente de boală, titrurile de IgG devenind decelabile în general la aproximativ 14-21 zile postinfecție, iar prezența anticorpilor nu înseamnă neapărat și prezența bolii (anticorpii rămân circulați perioade lungi post infecție).
Borelioza mai este numită și boala Lyme și este produsă de bacteria Borrelia burgdorferi. O regăsim mai rar la pisică și mai frecvent la câine, cal, dar și la om. Este o boală transmisă de căpușe, existând cel puțin 4 tipuri de căpușe care pot fi vectorii acestei boli. Pentru a transmite boala, este necesar ca o căpuță să stea atașată cel puțin 1-2 zile.
Din punct de vedere clinic, atât câinii, cât și pisicile, pot experimenta diferite semne de boală precum febră, apatie, limadenopatii, inflamarea și umflarea articulațiilor, schiopatura (intermitența/ recurența/uneori alternând membrul afectat), pierderea apetitului. Deoarece semnele nu sunt patognomonice, este necesar diagnosticul de laborator pentru confirmarea suspiciunii. Testele cele mai frecvent utilizate sunt detecția anticorpilor fie prin teste tip ELISA sau, mai putin sensibile, cele imunocromatografice. Anticorpii sunt decelabili la aproximativ 4 săptămâni post infecția inițială și prezența lor în serul sangvin pot ghida medicul către diagnosticul de certitudine, însă trebuie menționat ca prezența anticorpilor arată expunerea la patogen însă doar un mic procent dintre câini dezvoltă și semne clinice de boală.
Diagnosticul prin testele de biologie moleculară (PCR) au înaltă sensibilitate și specificitate, însă în cazul boreliozei trebuie acordată o atenție deosebită probei biologice din care se face testarea; aceasta trebuie să fie în concordanță cu stadiul de boală și semnele clinice.
Hepatozoonoza este o afecțiune cauzată de un protozoar numit Hepatozoon. Sunt susceptibile de infecție canidele, însă în cazuri excepționale sunt citate în literatură și cazuri la feline. Sunt 2 specii de Hepatozoon care pot cauza această afecțiune: Hepatozoon americanum (regăsit mai frecvent pe continentul American) și Hepatozoon canis cu o răspândire mult mai largă pe glob. Simptomatologia produsă și tratamentul lor sunt diferite.
Hepatozoonoza este o afecțiune transmisă de căpușe, însă infectarea se produce prin ingestia unei căpușe purtătoare sau, așa cum descriu unele studii, prin ingerarea unui animal sălbatic infectat. În zona țarii noastre, cel mai frecvent se va gasi Hepatozoon canis.
Hepatozoon americanum produce o infecție debilitantă, trenantă, ce poate evolua pe o perioadă de aproximativ 1 an și este deseori mortală dacă nu este tratată. Cel mai frecvent, este însoțită de febră, letargie, slăbire, anorexie, dureri musculare, scurgeri oculare și nazale mucopurulente și adenopatie generalizată. Un aspect caracteristic sunt chiștii musculari, parazitul localizat la nivel muscular înconjurându-se de mai multe straturi de mucopolizaharide, formând astfel chisti tip «onion skin» (ce nu se întâlnesc și în cazul infecției cu Hepatozoon canis), uneori însoțiți de reacție piogranulomatoasă. Diagnosticul în cazul Hepatozoon americanum este orientat către certitudine, de cele mai multe ori, prin examinarea anatomopatologică a biopsiilor musculare și identificarea gameților de Hepatozoon la nivel muscular.
Hepatozoon canis are o simptomatologie diferiță, ce poate varia de la subclinic la fatal, alterând sistemul hemolimfatic. În general, câinii imunocompetenți vor tolera boala la nivel subclinic, dar există și cazuri evolutive severe. Protozoarul se va regăsi în circulația sangvină, în celulele albe (neutrofile și monocite). Dintre semnele clinic, cele mai frecvente sunt febra, letargia, paloarea mucoaselor, anemia. Diagnosticul de certitudine se va pune pe baza identificării parazitului la examenul citomorfologic sangvin sau cu ajutorul biologiei moleculare (rt-PCR).
În afara celor descrise mai sus, există și alte afecțiuni transmise de căpușe, atât la câine, cât și la pisică, iar dintre acestea menționăm cytauxozoonoza la pisică (parazit cu evoluție și patogeneză asemănăntoare babesiozei, însă principalul rezervor și gazda este pisica), ricketsioza, tularemia, febra Q (acestea trei fiind produse de bacterii făcând parte din categoria zoonozelor).
